Michelangelo Di Lorenzo nello studio Foto di Giovanni Mannino
MUNNU PERSU
Comu era priata mè matri
quannu mi misi ò munnu,
‘un suspittava cà dannumi à vita,
mi cunnannava a stari
‘nta stu munnu perso.
Stentu a campari
‘nta sta terra marturiata,
dunni mancu cchiù idda
mi pò dari ajutu.
Mi chianci ù cori
pi tutti sti svinturi
cà ‘m’arriala à sorti
e campu cà spiranza cà ù Signuri
‘m’ajuta a tirari avanti
senza cchiù pinari!
SUNNU IDDI
‘Nta ‘na gnuni ri la menti
arricogghiu li pinzeri
picchì sunnu iddi
ca scuraggianu la mè vita
e sunnu sempri iddi
ca scavanu, scavanu
tinennumi vigghianti
e io rassignatu
ascutu senza pipitari.
Comu ‘na palumma
mi vulissi appinnicari
e sunnarimi ca stu scumpigghiu
ca mi firria ‘ntornu
‘un m’apparteni.
TU, CU SI’ ?
Anima persa addivintasti
ora cà li mè passi
pisanu comu chiummu.
Stancu sugnu ri iriti circannu
picchì li spiranzi ri truvariti
vannu scarsiannu.
Doppu tantu firriari
ti vitti ri luntanu
e ti chiamavu.
Tu, cù sì ?
Cu sugnu jo !
‘Un mi canusci cchiù ?
Sugnu la tò cuscenza,
chidda cà ti sta appressu
notti e jornu;
pi ‘un lassariti sulu
‘nta stu ‘nfernu.
Z I T T O
Zitto e solo me ne stavo
mille cose mi ponevo
mentre innumerevole domande
restavano senza risposte.
Delle voci all’improvviso
mi gridarono ad alta voce:
ciao nonno come stai ?
Mi guardai tutt’intorno
e vedo loro
Elena e Samuele, i miei tesori.
Le domande, i miei perché
volarono via, senza un perché.
Foto di Vincenzo Aiello
In primo piano:Giovanni Varisco e Giovanni Mannino.
Salvo Inserauto, Giuseppe Bagnasco e Michelangelo Di Lorenzo